nu ți-am mai scris
de mult o poezie,
pictând cuvântul în
silabe-albaste
culese-n zbor de
dincolo de astre,
la ceas târziu, când ora este vie
te las să zbori, deși mi-e greu, iubite.
mi-s pașii-mpiedicati în clipa-aceea
când începutul
scris-a epopeea,
ce ne-a purtat pe
căi nebănuite .
să nu mă-ntrebi de ce mă cheamă norii,
de ce-mi ridic
privirea către cer,
de ce te chem și în
zadar mai sper
crezând în vise
stinse, iluzorii.
n-am să-ți răspund,
așa a fost menirea
în altă viață vom
găsi iubirea
