Noiembrie

 Sfârtecă norii

 în căutarea luminii

 

Adună la piept

 Mierea frunzelor în amurg

 

 Diminețile au gust amărui

 

 Neștiute liniști coboară

 Stergând urma zborului

 Când ultimul cocor îmbracă zarea

Iluminare

Orb pe țărmul vieții

nu-i știe culoarea dar poate intui forma

se izbește mereu de conturul  ascuțit

strivindu-i palmele

alteori de-o linie dreaptă

a învățat că linia  e o linie moarta

nu duce nicăieri

arareori întâlnește forme calde

curbe ce le poate gusta culoarea

îi amintesc de trupul femeii iubite

prea repede uitat în negura de dincolo de pleoape

ar fi zburat urmându-l

aleargă dar se izbește de ciotul unei iluzii

zdrobindu-și ultimile simțuri

doar inima rămasă întreagă îi șoptește:

Intră în cerc orbule doar așa vei afla Lumina

și calea spre El

Toamnă

Pe bancă, două frunze ruginite

Își strâng aroma veștedă la piept.

Își amintesc, au fost cândva iubite

De un copac bătrân și înțelept.

Am fost doar muguri căutând lumina,

Un cer albastru ne-mbia la zbor,

Împodobeam cu viață și grădina

Schimbând în verde, tristul ei decor.

Copacul nostru îmbrăcase viață

Și ne iubeam în serile târzii,

Sclipeam de roua pură-n dimineață,

Râdeam cu vântul, vesele, zglobii.

În arșița amiezii, peste vară,

Am ocrotit la umbră pelerini

Dansând cu bucurie, când spre seară,

Un vânticel cânta peste grădini.

Dar frigul a venit pe nesimțite.

Copacul trist sub nori se înfioară.

Să mai dansăm odată, zgribulite.

Un ultim zbor, visând o primăvară.

Flăcări (ne)pereche

De-aș fi putut să rup din ceruri luna,

S-aștern Lumina-n calea ta mereu.

Să fi rămas,prin clipe, doar nebuna

Care-ți presară-n viață curcubeu.

De-aș fi putut să luminez o clipă

În marea ta de aștri și furtuni.

Să fi rămas o umbră de aripă,

Un gând absent, desprins dintre genuni.

De-aș fi putut să aflu taina toată,

Să pot s-așez iubirii căpătâi.

Un giulgiu alb pe inima curată,

Îngemănarea flăcării dintâi.

Dar fără timp, nesocotind secunde

În mantii de ger ne-am îmbrăcat.

Speram să mă ascund, să pot ascunde

Întâiul vis albastru și curat.

Nostalgie

Stau la geam, în noaptea rece.

Focul arde liniștit.

Doamne, câte-oi mai petrece

Pân’a fi la asfințit.

Simt cum vraja se destramă,

Tot mai ger e împrejur.

Visul vechi rămâne-n ramă

Patinat, albastru, pur.

Și prin firele de stele,

Ce cad, roiuri, spre pământ,

Curăț gândurile mele

Transformate în cuvânt.

Așa curge poezia, cum din cer și norii curg.

Adu-mi Doamne iar magia și mi-o lasă în amurg.

Copacul cu vise

Copacul cu vise

Mi-e frig

Aripile nu mă ascultă

Mă rotesc bezmetic

deasupra copacului

Prea multe vise

zac abandonate acolo

în gerul uitării

Nu vreau

Treziți-va

Aș muri și eu

Fără vise…

Inspector de zbor

Cândva

m-ai lăsat să văd

curcubeul

Sufletul meu se bucura ca un copil

M-ai mutat într-o mansardă

cu o singură fereastră

spre nord

Prea mult cer

ți-ai zis

și ai zidit fereastra

Atunci

mi-am lăsat sufletul

să zboare

Declin

Pescărușa

Singură

Pe ultima creangă

Își dorea un cer

Al ei

Cerul a primit-o cu ploaie de gheață

Nu ai loc aici

Sunt atâția îngeri

Care își doresc un cer

Poate…

Însă eu

Am căzut ultima dată

Din Iubire…

Pastel (toamnă )

Lin se-apropie de seară astrul secerat de nori, 
dar nu-i nimeni să-l petreacă, e pustiu în parc și azi.
Doar un vânt ursuz își trece partitura peste brazi, 
scuturând în mare grabă viața ultimelor flori.

Se aude o chitară, vag, sunând în depărtări,
întregind melancolia clipei, ce nu vrea să plece.
Văd cum bruma se așterne ,alburind, pe banca rece
ca un val, ce înspumează ale timpului cărări.

Nu există întâmplare

Vor fi prea multe întrebări

Pângărind pornirea dintâi a inimii

Atâtea cuvinte necurse

Suntem două cochilii

Fiecare cu perla ei

Așteptăm destinul să ne culeagă

Să ne așeze într-un colier

N-am luat în calcul hazardul

Marea capricioasă ne poate arunca oriunde

Eu pe un mal

Tu pe altul

Nu contează că am înotat în același sens

Culegătorul de perle

Se scufundă mereu

În același loc

speranța

la geam

șase frunze

trei perechi de brațe

împreunate a rugă

speranța mea...

unde este

Doamne...

Hai să aprindem lumini

Poate așa

Ne scad ăia de la electricitate factura

Nu am bani de lumină

Iubitule

Azi ai putea să te uiți doar la mine

Eu te iubesc

Mâine

Poate

Mă vei socoti întuneric

și mă vei alunga

Pentru că azi

Nu am bani de lumină

Iubitule

Păsări fără aripi

Acum îngerii

Pleacă toamna

Precum păsările

Aveau un cer al lor

Presărat cu speranțe

Vedeau albastru

Indigo

Lumină

Printre atâția nori

Apocalipsa vine din cer de obicei

Pentru ei

Apocalipsa a venit din tavan

Păsări de foc

Păsări fără aripi

Sfârtecând Lumină

Ai grijă

Doamne

De îngerii fără aripi

............................

In memoriam

Dăruiește Lumina

lumea e plină de noroi

nu te întrista

tu dăruiește

Privește frunza galbenă

din ram

Visa că va întrece norii

în măreție

și cerul

doar pe ea o va iubi

Acum

valseza tandru

Zboară invers

îmbrățișând pământul

cu iubire

Toamna

frunzele sunt petale de soare

în amurgul vieții

Așa și tu

împrumută din curcubeu

Iubirea

în zborul invers

către eternitate

Ruga de seară

Binecuvântează

Doamne

Cina aceasta săracă

La masa poetului

Un singur blid

Gânduri asezonate cu doruri

Câteva cuvinte

Culese cu grijă

Ca niște giuvaeruri de preț

Niciodată sătul

Poetul se așază

A rugăciune

Binecuvântează

Doamne

Poezia

Toamnă pe țărm

Vin picuri de tristețe, din larg, să se-mpreune

Cu alb nisipul mării, pe țărmul fără viață.

Un val sărută malul, vrând parcă să-l cunune

Cu-albastra depărtare învăluită-n ceață.

Un pescăruș coboară, planând în albu-i zbor,

O pată de culoare pe cerul albăstriu.

E-atât de-albastră marea, cu tristul ei decor.

Atâta viață-n mare și-n jur atât pustiu.