*

Să nu-mi spui 
Că luna e singură 
Câteva pene 
Din aripile îngerilor 
O șterg de praf 
În fiecare noapte

poem neterminat

s-au adunat atâtea nerostiri
în fraza întreruptă de destin
s-au sfărâmat netrainice zidiri 
cum urma apei în pahar cu vin

de n-am știut să pun silaba lipsă
într-un poem ce se voia peren
să nu întrebi ce vremuri cu eclipsă
au traversat fragilul meu eden

am fost cândva o singură silabă
o împărțeam și ne era de-ajuns
fără culori un curcubeu în grabă
picta din lacrimi singurul răspuns

să ne mai scriem când ne dor cuvinte
suntem poem și sufletul nu minte

*

Incurabilă

Măcar nu-mi fac griji 
Visele nu se termină 
Niciodata

Un sfat de la soare

Lasă-mi norii
Dacă ai vedea curcubeul în fiecare zi
Aș fi pe cealaltă parte a mării 
Și mereu ar ploua…

Fără albastru

Aș fi putut să fiu cu tine mare
Și te doream cum setea apă cere
Doar tu mă speli de patimi și durere 
Golind în mine clipele amare

Aș fi gustat răcoarea dimineții
Să-mi fie scut în zilele fierbinți
Când fruntea arde și mă scot din minți
Tiranice constrângeri ale vieții

Aș fi putut păstra lucirea-ți calmă
Când negri nori ți-amenință splendoarea
Aș fi putut să fiu și eu ca marea
Albastru pur la fiecare palmă

Să vii la mine mare surioară
Eu te aștept ca-n fiecare vară

n-am scris niciodată poezie …

doar spinii gândurilor scrijelesc uneori
hârtia albă a sufletului
prea multe culori lipsă 
o foame de silabe
sete de armonie necursă
cum un râu vremelnic zăgăzuit de neguri

n-am scris niciodată poezie
am cules doar
nectarul
din metafore

Ploaia cu Iubire

Și dacă Dumnezeu ar veni pe Pământ
Arătând cu degete incandescente
Către noi 
Păcătoșii
Am privi către cer
Implorând
Ploaie
Și dacă ne trimite ploaie de foc
Am privi către cer
Implorând
Lumina

Stau și mă întreb
Cu Iubirea…
Ce faci Doamne
Toți cer apă
Îndurare
Ștergere de păcate
Eu
Îți cer să aduci odată
Ploaia demult promisă

Ploaia cu Iubire

nocturnă

încă ne mai iubește luna
deși
ne-am transformat visele în pietre
aruncate în albia râului
unde curgea iubirea

până și amintirile se rănesc
pășind acolo

încă ne mai iubește luna
uneori
ne trimite o ploaie
sau vântul din trestii

dar cine să vadă

noi

ne-am ascuns
în alte suflete

Atât de gol

Aș umple cerul cu metafore
Să-mi plouă vers
Peste sufletul gol

Cineva a reușit să-mi smulgă
Toate sentimentele
Unul câte unul

Cum smulgeai petalele margaretei…
Mă iubește
Nu mă iubește…

Îmi părea atât de rău
De biata floare
Schilodita în zadar

Însă n-am crezut
Că odată se vor termina
Margaretele…

Testament

Atâtea anotimpuri
Au ars în mine

Mă cutremur
Privind cerul

În curând
Mă vei chema la Tine
Doamne

Vin cu mâinile goale
Nu am nicio ofrandă
Să-ți aștern la picioare

Poate doar
Eternitatea Iubirii…

*

Trenul spre mâine 
Oprește într-o singură gară 
Azi

Antonim(i)e( !?!)

El și-a găsit altă iubită
Carnea fragedă îi strepezea dinții de ceva vreme

Își dorea
Ceva ...
Așa

Între dulce și pufos
Între captivant
Și anost
Între cald și rece
Între zi și noapte

Nu știa nici el

Dar se pare
Că există atâtea nuanțe
Între alb și negru…

Suflet- pereche

Probabil că în viața asta
E prea târziu
Să mai vin…

Ai explorat atâtea adâncuri
Până să-ți afli țărmul
Și ai secat
Atâtea mări de lacrimi

Nici norii n-au putut să-ți afle urma
Când vânturau pământul

Doar gândul
Te-a atins…
Ades

Dar voi veni
Lasă-mi cheia
Sub ghiveciul cu stele

Din visele noastre

Insomnii

Să-mi lași un semn când luna stinsă moare
Străpunsă-n van de palide luciri
Să-mi amintească stropul de candoare 
Când ne credeam Luminii întâii miri

Și câte au murit pe nesimțite
De când ne-am spus iubirea mea dintâi
E totul alb acum în jur iubite
Dar îmi așez albastrul căpătâi

Să dorm ușor cum numai veșnicia
Ar mai putea să-mi fie somnifer
Să-mi tragi pe ochi drept giulgiu poezia
Albastru pur și totuși efemer…

Liniștea dintre neliniști

Străvezie liniștea asta
Între două țipete 
Ai adormit
Cu ura în pumni
Eu nu dorm
Gândul îmi sforăie la unison
Cu gâtlejul tău

La ce bun să întreb
Cine te-a supărat
Mereu e la fel
Te trezești instant
Și începi să-mi spargi liniștea
Fără să-ți amintești
Unde rămăsesem...

Insomnii

Printre spini
Ne târâm grijile
Îmbrăcați în zeghea neputinței 
Colbul ne prăfuiește visele
Somnul
Nu mai încape în cochilia părăsită
Bântuită de fantomele
Zilei de ieri

Indescifrabil

Poeții nu se înțeleg
Nici pe ei
Ieri 
Copacul acela mi se părea neobrăzat de înalt
Azi
Văd în el urme de aripi
Într-o zi o să vă spun povestea pescărușului
Îndrăgostit de verde
Până atunci
Trebuie să exersez
Zborul…

Perspectivă

Dincolo de zid
Crește pustiul

Fata morgana dansează prin timpul meu

Stau liniștită în colț
Cu picătura de apa și bucățica de pâine zilnică
Am de hrănit o mie de ochi
Legați de ultimul copac
Le pun rația mea de apă
(Instilații ambii ochi- așa am învățat la școală)

Poate le cresc aripi…

Vino

Să-mi spui cum se împarte
La doi
Tăcerea dintre respirații 
Apneea nu se pune
O practic doar eu
Când vreau să-mi acopăr urechile
Uneori și liniștea naște controverse
Nici azi nu ți-ai luat țigări?

Dincolo de plagiat

Viața
Ca o toamnă târzie
Ațipită între riduri

Am citit undeva asta?

Obnubilare

mi-am pus visele în gips
după ultima fractură

acuzau stări comițiale
nu-și pierdeau total conștiența
dar imobilitatea dintre gânduri le afectase
parțial starea de imponderabilitate

P.S.- nu vă bateți capul cu termenii folosiți- vă asigur că i-am folosit corect, doar sunt doctoriță!

Către cer

Încă mai pot
Culege Lumina
Din vârful copacilor

Când sufletul
Adie a toamnă

Acolo între cer și pământ
Nu mă întreabă nimeni
De ce zbor
Aripile clipei îmi aduc visul aproape
Când lutul din călcâi
Îngroapă speranța

Câte căi ai Doamne
Să mă aduci la Tine

eliberare (?)

câte lacrimi să pui
cu netimp amanet
să-ți ajungă să plângi 
când nu vrei
când nu poți
ca un stridor prelins din larinele mut

sub cumplita povară
a nălucilor tale
azi mă plec iar și iar
sfârteci suflet fragil
dar nu știi
sau nu-ți pasă
mușc din suflet din speranțe din rutină
strâng dinții
inima
strâng frica în pumni

azi refuz
să-ți fiu sclavă

Dincolo de colivia mea ...

Nu există libertate
dincolo de colivia mea

Cât vezi cu ochii
alte gratii își întind hotarele

Mă bucur de Lumină
ca și cum
mi-aș întinde aripile
dincolo de ultimile gratii…
și zbor…

Mă gândesc uneori
că și Pământul
este o colivie
puțin mai mare …

Atâta DOR de tine…

Aș pune chipul meu drept căpătâi
Redefinind silabe răspândite
În colț de ger ascunse-n stalactite 
Să fi ramas…iubirea mea dintâi

Dacă ți-aș spune azi să mai rămâi
În floarea cu petale ofilite
Ai râde iar cum știi să râzi iubite
Un zâmbet cu aromă de lămâi

Întâia toamnă trece azi prin mine
Și mâna ta e încă prea departe
De-atâtea vieți doar dorul ne desparte
Și-atâtea mări…si-atâta dor de tine…

Călătorie

Mai las câteva lacrimi
Să cadă
Prea mult a plouat 
Și mi-e frig
Mâine voi trage cortina
Peste cerul meu

Mi-am făcut bagajele
De mâine
Mă mut în suflet
Acolo măcar nu plouă
Și dacă mi-e frig
Mă încălzește Iubirea

Încă toamnă

Ieri aveam simțurile amorțite
Un frig cumplit se năștea în oase
Pierdusem busola spre fericire 
Azi
Am auzit iar fluierașul
Își chema consoarta

Credeam că a plecat
De ceva timp n-am mai avut urechi pentru el
Nu știu ce pasăre este
Eu îi spun fluierașul
Și-mi imaginez că așa frumos vorbește iubirea …

Cât îl aud
E încă toamnă…

Copilărie

Știam cândva cărarea spre Lumină,
Dar am orbit și-n palmele întinse 
Am strâns doar spini, însângerați de vină,
Silabe reci curgând pe pleoape ninse.

Gustam Lumina, cină-nsingurată
Și mă hrăneam cu urmele de nor.
Copil al ierbii, mă visam odată
Un pescăruș, trecând în albu-i zbor.

Treceau prin mine fluvii de candoare.
Le mai aud și azi ecoul stins
Trecând în grabă, pată de culoare,
Ca nimb albastru, peste părul nins…

Vis de toamnă

Purtați de umbra lunii, ne-mpiedicăm de-un vis
Și nimeni nu va spune că am călcat în gropi. 
Doar vârcolacii tineri sorbi-vor din abis,
Scurmând în oase viața până la ultimi stropi.

Fântânile secate vor naște văi de sete
Cu norii ce refuză un ultim stop de apa.
Te-ai dus… de azi doar corbii vor bântui în cete.
Eu am rămas cu gerul pe umeri, ca o capă.

Ne-am stins pe rând, eu foc, tu stalactită.
Cum refuzam vremelnice necurgeri.
Doar toamna, cu lumina ei strivită,
Strecoară brumă printre amintiri.

Convalescență

… și ai deschis ochii
Soarele era acolo
Continua să picteze incandescent albastrul 
Nu era nici măcar supărat
Că te-ai lăsat cuprinsă de întuneric

Doar câteva frunze lipseau
Copacul tău era gol
Ca și sufletul
Dar nu era trist
Își dăruise podoaba timpului

Panta Rhei…

Numai tu nu vezi
Cum se destramă sufletul
În absența Luminii

Adună-ți visul din noroi
Copil al dimineților albastre

Fii cer
Fii zbor de frunză în amurg

E toamnă
Știu

Dar fii tu primăvară

Nu există întâmplare

Vor fi prea multe întrebări
Pângărind pornirea dintâi a inimii
Atâtea cuvinte necurse

Suntem două cochilii
Fiecare cu perla ei
Așteptăm destinul să ne culeagă
Să ne așeze într-un colier

N-am luat în calcul hazardul
Marea capricioasă ne poate arunca oriunde
Eu pe un mal
Tu pe altul

Nu contează că am înotat în același sens

Culegătorul de perle
Se scufundă mereu
În același loc

detașare

tu zbori departe

iubitul meu

mi-ai împrăștiat visele peste munți

le-ai lăsat hrană vulturilor

peste câte mări

le-ai abandonat

precum un lest

nefolositor …

fără să știi

că de fapt

visele mele

îți erau aripi...

Deziluzii

Te-am visat

Mare albastră

În valurile tale

Îmi odihneam aripile

Pescuiam speranțe

Și când nu mă săturam

Prindeam și câteva iluzii

Apele tale străvezii

Lăsau la vedere atâtea comori…

Credeam că dacă îmi țin respirația

Le pot culege

Pe toate

Nu că aș fi avară

Sau căutător de comori

Dar îmi plăcea să-ți răscolesc adâncurile

În speranța că voi găsi ceva mult mai prețios

Sufletul tău…

M-am trezit

Cu mâinile goale

Marea era departe…

Tu…

La fel…

(ne)zborul

Ne întrecem cu vântul

Rătăciți pe cărări de dor

Care zboară mai sus

Cui îi e greu să atingă pământul

Cine să ia lestul

Cum să atingi norii

Cu aripi pline de noroi

Cum să stai sub vânt

În arșița inimii

Să țipi necuvinte

Să muști întunericul

Sperând să dai de lumină

mi-ar prinde bine un pescăruș

să mă învețe

nezborul…

Rătăcită în neliniști

Copil stingher

Care n-a primit niciodată un zâmbet

Doar arătătorul

Înălțat amenințător

Când tusea pornită din gât

Juca feste liniștii

Frățiorul mai mic primea ultima portocală

Pentru că era mai mic

Tu trebuia să ai grijă să nu se înece

Și pantofiorii de lac

Cei noi

Erau întotdeauna ai lui

Pentru că el era cel mic

Iar ai tăi erau deja juliți

Și dacă ai fost regina balului

Este pentru că așa s-a nimerit

Crescuseși destul

Să ți se implementeze un zâmbet

Nu că ar fi contat

Dar nu puteau înțelege

Cum un simplu zâmbet te-a transformat în regină

Măcar acum nu-ți mai păsa

Învățaseși să zâmbești

Așa ai cucerit primul bărbat

Singurul

Pentru care ai zâmbit toată viața

În curând lui nu i-a mai păsat de zâmbetul tău

Acum zâmbești

Pentru tine…

Dorință

Lasă-mi un strop din curcubeu

Să mă-nvelesc, în nopți târzii,

Când geana lunii-atârnă greu

Și te aștept, dar n-ai să vii…

Lasă-mi un val, din marea ta,

Să-mi stingă setea de iubire

Când lacrimi mari, de peruzea,

Brăzdează riduri, în neștire…

În clipa nopții, fermecată,

Aș mai veni, visând la ieri.

În dar, iubirea mea curată,

Am să-ți aduc, dac-ai să-mi ceri…

Sufletul meu

Condor

Zburând neîmplinirea

Până la capătul clipei albe

Acolo unde

Ne-am lepădat jurămintele

Eșarfe incolore

Purtate de vânt

Viață(!?)

Nu mai vreau povești

Palma ta

E prea grea pentru sufletul meu

Ani în șir

Ți-am crescut codri

De iubire

M-ai aruncat în deșert

Refuzandu-mi ultimul strop de apă

poezia…

Privită …

Prin ochii soarelui

Lumea pare incoloră

Doar norii filtrează

Irizări aurii

Când sufletele iubesc

Probabil deasupra casei mele

E întuneric …

Lună albastră

Lasă-mi o filă albă

Să-mi înfășoare visul

Un somnifer

Pentru nopți alb(astre)

Când himerele se rostogolesc

Rupând zăgazuri de timp

Luna plină răscolește simțuri

Am încercat de atâtea ori

Urcând treptele rațiunii

Să ajung acolo

Să trag cortina peste izvorul de patimi

Mă risipesc în petale

Ploaie de foc

Peste arctice geruri

Filă albă

Peste vise

Albastre

Nerostiri

Stă clipa mărturie

Iubirii mele

Cearcănul lunii

Ascuns de zâmbet

Surâsul așteptând întrebarea

Gândul

Necurs în silabe

Visul

Niciodată rostit

Stai clipă

Nu ascunde iubirea

…la infinit…

Călătorie

La fereastra unui tren

Pierdute năluci

Întâmpinând clipe nenăscute

E cald înăuntru

Retina plutește între incertitudini

Nu am bagaje

Călătoresc fără

Inhibiții

Aripile copacilor se sfiesc să mă atingă

Îmi umezesc verde ochii și zboară

Arar un șuier prelung îmi înfășoară timpanul

Sau poate

Fereastra unui tren

Adună toate nălucile părăsite

În ultima gară

Rugă

Cum să mă înalț, la Tine, Doamne

Cu aripi de plumb

Chipului de lut

Îi lipsește Lumina

Am rătăcit clipa în pustie

Sahare amare mi-au înghițit zâmbetul

Pământul

Chipul …

Atâta sete, Doamne

Parcă aș fi postit o mie de vieți

Fără apa Ta…

Lasă-mi, Doamne, Iubirea

Să mă adăp

Până la sfârșitul veacurilor

Amin

azi …

mi-ai aruncat pietre Doamne

nevrednică m-am lăsat în genuchi

la adăpostul casei mele

cerând milă

mă simțeam petală strivită

fruct nepârguit

boboc și rază neivită

plăpândul melc târând cochilia

prin munți de gheață

te rog Doamne

lasă fluturii să zboare

e primăvară

și mi-e frig

Cer de primăvară, viața

Cer de primăvară, viața.

Când senin, mai mult furtună.

Cum trec norii, se adună

Curcubeul, dimineața.

Iar Lumina, cât de mică,

Se transformă în Iubire.

Toate ard, așa e-n fire

Când un suflet se ridică.

Zboară clipa, dar rămâne

O amprentă-n veșnicie.

Numai sufletul tău știe

Ce e azi… și ce e mâine…

des(cântec)

sfârtecă țipăt ascuns în blesteme

poți iar să aduci Lumina

s-arunci vrajba lumii în hăuri

când Calea te cerne…

nu lumea te-așteptă să dai socoteală

și nu ai răgaz să-i răspunzi

tu cată spre ceruri

în clipa eternă

ai suflet în palme

ofrandă-Lumina