Suflet- pereche

Probabil că în viața asta
E prea târziu
Să mai vin…

Ai explorat atâtea adâncuri
Până să-ți afli țărmul
Și ai secat
Atâtea mări de lacrimi

Nici norii n-au putut să-ți afle urma
Când vânturau pământul

Doar gândul
Te-a atins…
Ades

Dar voi veni
Lasă-mi cheia
Sub ghiveciul cu stele

Din visele noastre

Insomnii

Să-mi lași un semn când luna stinsă moare
Străpunsă-n van de palide luciri
Să-mi amintească stropul de candoare 
Când ne credeam Luminii întâii miri

Și câte au murit pe nesimțite
De când ne-am spus iubirea mea dintâi
E totul alb acum în jur iubite
Dar îmi așez albastrul căpătâi

Să dorm ușor cum numai veșnicia
Ar mai putea să-mi fie somnifer
Să-mi tragi pe ochi drept giulgiu poezia
Albastru pur și totuși efemer…

Liniștea dintre neliniști

Străvezie liniștea asta
Între două țipete 
Ai adormit
Cu ura în pumni
Eu nu dorm
Gândul îmi sforăie la unison
Cu gâtlejul tău

La ce bun să întreb
Cine te-a supărat
Mereu e la fel
Te trezești instant
Și începi să-mi spargi liniștea
Fără să-ți amintești
Unde rămăsesem...

Insomnii

Printre spini
Ne târâm grijile
Îmbrăcați în zeghea neputinței 
Colbul ne prăfuiește visele
Somnul
Nu mai încape în cochilia părăsită
Bântuită de fantomele
Zilei de ieri

Indescifrabil

Poeții nu se înțeleg
Nici pe ei
Ieri 
Copacul acela mi se părea neobrăzat de înalt
Azi
Văd în el urme de aripi
Într-o zi o să vă spun povestea pescărușului
Îndrăgostit de verde
Până atunci
Trebuie să exersez
Zborul…

Perspectivă

Dincolo de zid
Crește pustiul

Fata morgana dansează prin timpul meu

Stau liniștită în colț
Cu picătura de apa și bucățica de pâine zilnică
Am de hrănit o mie de ochi
Legați de ultimul copac
Le pun rația mea de apă
(Instilații ambii ochi- așa am învățat la școală)

Poate le cresc aripi…

Vino

Să-mi spui cum se împarte
La doi
Tăcerea dintre respirații 
Apneea nu se pune
O practic doar eu
Când vreau să-mi acopăr urechile
Uneori și liniștea naște controverse
Nici azi nu ți-ai luat țigări?

Dincolo de plagiat

Viața
Ca o toamnă târzie
Ațipită între riduri

Am citit undeva asta?

Obnubilare

mi-am pus visele în gips
după ultima fractură

acuzau stări comițiale
nu-și pierdeau total conștiența
dar imobilitatea dintre gânduri le afectase
parțial starea de imponderabilitate

P.S.- nu vă bateți capul cu termenii folosiți- vă asigur că i-am folosit corect, doar sunt doctoriță!

Către cer

Încă mai pot
Culege Lumina
Din vârful copacilor

Când sufletul
Adie a toamnă

Acolo între cer și pământ
Nu mă întreabă nimeni
De ce zbor
Aripile clipei îmi aduc visul aproape
Când lutul din călcâi
Îngroapă speranța

Câte căi ai Doamne
Să mă aduci la Tine

eliberare (?)

câte lacrimi să pui
cu netimp amanet
să-ți ajungă să plângi 
când nu vrei
când nu poți
ca un stridor prelins din larinele mut

sub cumplita povară
a nălucilor tale
azi mă plec iar și iar
sfârteci suflet fragil
dar nu știi
sau nu-ți pasă
mușc din suflet din speranțe din rutină
strâng dinții
inima
strâng frica în pumni

azi refuz
să-ți fiu sclavă

Dincolo de colivia mea ...

Nu există libertate
dincolo de colivia mea

Cât vezi cu ochii
alte gratii își întind hotarele

Mă bucur de Lumină
ca și cum
mi-aș întinde aripile
dincolo de ultimile gratii…
și zbor…

Mă gândesc uneori
că și Pământul
este o colivie
puțin mai mare …

Atâta DOR de tine…

Aș pune chipul meu drept căpătâi
Redefinind silabe răspândite
În colț de ger ascunse-n stalactite 
Să fi ramas…iubirea mea dintâi

Dacă ți-aș spune azi să mai rămâi
În floarea cu petale ofilite
Ai râde iar cum știi să râzi iubite
Un zâmbet cu aromă de lămâi

Întâia toamnă trece azi prin mine
Și mâna ta e încă prea departe
De-atâtea vieți doar dorul ne desparte
Și-atâtea mări…si-atâta dor de tine…

Călătorie

Mai las câteva lacrimi
Să cadă
Prea mult a plouat 
Și mi-e frig
Mâine voi trage cortina
Peste cerul meu

Mi-am făcut bagajele
De mâine
Mă mut în suflet
Acolo măcar nu plouă
Și dacă mi-e frig
Mă încălzește Iubirea

Încă toamnă

Ieri aveam simțurile amorțite
Un frig cumplit se năștea în oase
Pierdusem busola spre fericire 
Azi
Am auzit iar fluierașul
Își chema consoarta

Credeam că a plecat
De ceva timp n-am mai avut urechi pentru el
Nu știu ce pasăre este
Eu îi spun fluierașul
Și-mi imaginez că așa frumos vorbește iubirea …

Cât îl aud
E încă toamnă…

Copilărie

Știam cândva cărarea spre Lumină,
Dar am orbit și-n palmele întinse 
Am strâns doar spini, însângerați de vină,
Silabe reci curgând pe pleoape ninse.

Gustam Lumina, cină-nsingurată
Și mă hrăneam cu urmele de nor.
Copil al ierbii, mă visam odată
Un pescăruș, trecând în albu-i zbor.

Treceau prin mine fluvii de candoare.
Le mai aud și azi ecoul stins
Trecând în grabă, pată de culoare,
Ca nimb albastru, peste părul nins…

Vis de toamnă

Purtați de umbra lunii, ne-mpiedicăm de-un vis
Și nimeni nu va spune că am călcat în gropi. 
Doar vârcolacii tineri sorbi-vor din abis,
Scurmând în oase viața până la ultimi stropi.

Fântânile secate vor naște văi de sete
Cu norii ce refuză un ultim stop de apa.
Te-ai dus… de azi doar corbii vor bântui în cete.
Eu am rămas cu gerul pe umeri, ca o capă.

Ne-am stins pe rând, eu foc, tu stalactită.
Cum refuzam vremelnice necurgeri.
Doar toamna, cu lumina ei strivită,
Strecoară brumă printre amintiri.

Convalescență

… și ai deschis ochii
Soarele era acolo
Continua să picteze incandescent albastrul 
Nu era nici măcar supărat
Că te-ai lăsat cuprinsă de întuneric

Doar câteva frunze lipseau
Copacul tău era gol
Ca și sufletul
Dar nu era trist
Își dăruise podoaba timpului

Panta Rhei…

Numai tu nu vezi
Cum se destramă sufletul
În absența Luminii

Adună-ți visul din noroi
Copil al dimineților albastre

Fii cer
Fii zbor de frunză în amurg

E toamnă
Știu

Dar fii tu primăvară

Nu există întâmplare

Vor fi prea multe întrebări
Pângărind pornirea dintâi a inimii
Atâtea cuvinte necurse

Suntem două cochilii
Fiecare cu perla ei
Așteptăm destinul să ne culeagă
Să ne așeze într-un colier

N-am luat în calcul hazardul
Marea capricioasă ne poate arunca oriunde
Eu pe un mal
Tu pe altul

Nu contează că am înotat în același sens

Culegătorul de perle
Se scufundă mereu
În același loc

detașare

tu zbori departe

iubitul meu

mi-ai împrăștiat visele peste munți

le-ai lăsat hrană vulturilor

peste câte mări

le-ai abandonat

precum un lest

nefolositor …

fără să știi

că de fapt

visele mele

îți erau aripi...