duminică

 gust de pâine

 muiată în lacrimi

 de zenit

 părăsit de curcubeu

 și tăcere
 nefirească tăcere
 pe inflația asta
 de cuvinte 

au rămas

 clipele 

 acelea

 suspendate între anotimpuri

 când împărțeam lumina
 ca pe o bucată
 de pâine

 luați
 mâncați

dincolo de curcubeu

 am plâns cu norii

 când cerul

 se prăbușea

 înăuntrul meu

 dansau
 aduceri-aminte

 silabe sfârtecate
 și doruri
 mai ales
 doruri

 am crezut
 că le pot aduce înapoi

 dar
 orbisem
 nu vedeam
 dincolo de curcubeu 

unde

ne-am rătăcit

cuvintele

în care timp

strecurat (printre degete)

a rămas mătasea
mângâierilor tale

și nopțile acelea
când mă îmbrăcai
în catifeaua iubirii
unde sunt

s-au prefăcut în zori
cenușii

zdrențuiți
de pustiul vântului
care ne-a spulberat 

cerul meu

 arată-mi ploaia

 de iubire

 când norii

 își revarsă cascadele 

 îmi sunt dragi norii
 i-aș îmbrățișa
 când îi privești

 arată-mi zborul clipelor
 ce trec  îngemănate
 odată cu noi

când
umplem zenitul
cu iubire

fără curcubeu

pleacă!

ți-am spus

și cerul

s-a întunecat
de neputința
sufletului

voiam
să rămâi !

iluzii

 cineva

 a întins plase

 peste aripile pescărușilor

  biet   nebun
  cum ai crezut

 că așa  vei cunoaște
 zborul   

din vis, iubire

 mi-ai pus pe umeri stropi de catifea

 sub baldachin se stinge lumânarea

 în taina nopții ce sărută zarea

 ne-atinge, tandru, flacăra din stea

 silabe mute trec pe trupul meu
 și arșița din palma ta mă doare
 mă sorbi, ca pe o cupă de răcoare,
 ca lutul, când își caută izvoare,
 cu nesecată patimă, mereu

nocturnă

 cornul lunii

 ne umplea

 sufletul

 cu singurătăți

 cel dinspre mine
 împungea
 nostalgii
 și doruri

 celălalt
 nu știu
 era în ceață

 atât de departe luna
 atât de departe
 noi  

împărțiri

  cândva

 eram un poem

 chiar dacă

 ne trăiam
 în jumătăți de cuvinte

 aveam aceeași rimă
 aceeași măsură
 același ritm

 respiram albastru
 reinventând zborul

 și azi mai culeg
 silabe

 sfârtecate
 de zgomotul sec
 al ușilor
 trântite în nas 

noi

 n-am împărțit niciodată

 aceeași șoaptă

 eu te iubesc cu toată ființa

 ești frumoasă
 îmi spui

 am ajuns să-mi urăsc  trupul
pentru că te împiedică
să-mi vezi sufletul

 n-ai să știi
 niciodată

 cât te iubesc
 Suflete!

peace

s-a stins o rimă

când am îmbrățișat-o

ieri

părea ostenită

am lăsat-o

să se odihnească

la o margine de vers

 azi

a murit

 și odată cu ea

o bucată din sufletul meu

jumătate de piruetă

 dansul nostru

 s-a încheiat  la prima piruetă

 abia făcusem o jumătate de pas

 n-am să știu niciodată de ce ne-am oprit

 totul părea atât de frumos
 de interminabil
 un passo doble infinit
 și muzica aceea
 pur si simplu mă înnebunea

 ne-am împiedicat de orgolii
 sau cine știe
 de notele stridente ale altor aduceri-aminte

  eu chiar nu mai știu
  tu
  nici măcar nu-ți amintești

 mă întrebi
 am dansat noi vreodată?

evoluție

 îți amintești

 suspendasem clipa

 între ieri

 și azi

 pe tâmpla zenitului

 imponderabil
 navigam în cerc
 căutând spirala

 așa am gustat
 curcubeul
 Iubire 

revelații

 eu

 și marea

 ținem în palme

 sufetul tău

 îmi arăți
 infinitul

 ai plecat
 mult prea devreme
 n-ai  îmbrățișat-o

 o privești de acolo

 chemarea
 mi-ai lăsat-o mie

 de aceea
 iubesc marea…

…………………….
revelații
 (dedicat surorii mele,VICTORIA, născută cu un an înaintea mea și plecată imediat… )

poezie...

 bucăți de suflet

 se desprind
  împerecheate

 îmbrățișate
 încrucișate
 albe

 nu conteaza
 important este  sufletul

…dansând
Poezie…

când au aripi cuvintele… ?

 te-am întrebat

 de ce au cuvintele

  aripi

 sunt ale tale
 mi-ai spus
 lasă-le  să zboare

 șoaptei
 i-a  trebuit
 o eternitate

cromatică

 în cer 

 prea mult alb 

  
 norii își năruie 
 catargele 

 cum sufletul 
 speranțele 
  
 nu-mi vorbi 
 despre  ploi 

 port în suflet 
 curcubeie 

Dacă …

 

 Dacă tu ai fi vrut să mă naști în poem,

 Mai presus de cuvinte, aproape de nori,

 Ți-aș fi spus că în suflet îmi cântă viori

 Și doresc dezlegarea din vechiul blestem.

 

 Dacă sufletul tău m-a visat în culori,

 Între veghe și somn rătăcind pe ascuns,

 Unde visul e taină și dor nepătruns,

 Ai fi stat, să-mi săruți primăvara în zori.

 

 De-aș fi fost curcubeu, răsărit între ploi,

 Cum spuneai deseori, sărutând depărtarea,

 Ne-am fi fost  infinit, eu nisipul, tu marea

 Învelindu-ne tandru cu iubirea din noi

 

 Dar n-ai fost, nu ne-am fost,nici măcar o silabă,

 Un poem fără rost, scris de valuri  în grabă.

Silabe albastre-final

 

 Nu-ți cer să-mi fii

 Uneori viața asta ne încurcă jocurile

 

 Când credeam că îmi ești

 Te risipeai

 În prea multe silabe

 

 Niciuna albastră

 

 Poate

 Îți amintești

 

 Delirul acela când mă credeam tu

 Și eram

 Doar o libelulă

 În insectar

 

 Ar trebui să deschizi un muzeu

 În care să-ți expui  trofeele

 

 Mii de de aripi

 Curcubeu ars

 Pe altarul iluziei

 

 Probabil că așa te hrănești

 

 Zborul tău

 Altă iluzie

 

 Se pare că au câștigat lacrimile

 Eu n-am avut destule