Pe bancă, două frunze ruginite
Își strâng aroma veștedă la piept.
Își amintesc, au fost cândva iubite
De un copac bătrân și înțelept.
Am fost doar muguri căutând lumina,
Un cer albastru ne-mbia la zbor,
Împodobeam cu viață și grădina
Schimbând în verde, tristul ei decor.
Copacul nostru îmbrăcase viață
Și ne iubeam în serile târzii,
Sclipeam de roua pură-n dimineață,
Râdeam cu vântul, vesele, zglobii.
În arșița amiezii, peste vară,
Am ocrotit la umbră pelerini
Dansând cu bucurie, când spre seară,
Un vânticel cânta peste grădini.
Dar frigul a venit pe nesimțite.
Copacul trist sub nori se înfioară.
Să mai dansăm odată, zgribulite.
Un ultim zbor, visând o primăvară.
