Camătă (din iubire)

                 

 Prea multe cuvinte se-adună-n tăceri
 Și numai uitare e-n sufletul tău.
 Se-ntunecă visul, nu știi ce-a fost ieri.
 Te-ascunzi în silabe, opace, mereu.

 Ți-aș vinde un leac, s-alunge toți norii,
 O ploaie, să spele rugina din noi.
 O rază de soare, să-ți vindece zorii,
 Un strop de lumină, în ziua de joi.

 Aș da cu-mprumut o fărâmă de cer,
 Albastrul din noi, sărutat de zenit.
 Un munte, cu piscuri sculptate de ger
 Și marea și valul și tot ce-am iubit.

 Nu-mi trebuie plată, nu vreau un răspuns.
 Să știu că ți-e bine…și-mi este de-ajuns.

Să pleci...

 Să rămâi ...

 La ce bun

 Atâtea întrebări

 Știai deja
 Că-ți pare rău

 Erai aici
 Cu sufletul dincolo

 Am tăcut
 Orice cuvânt
 Era un nonsens
 Îți părea rău
 Că nu ești acolo

 În gara asta ruginită
 Trenurile circulă oricum
 După un orar numai de ele știut

 Nu există birou de informații
 Nici  măcar un ceas nu se ostenește să arate ora exactă

 Acarul se zbate uneori
 Să ghicească sensurile
 Din care vor veni accelerate
 Pline cu gânduri
 
 Doar ele
 Întrerup arar
 Liniștea florilor  crescute la întâmplare

Degeaba  incerc să-ți explic
 În gara asta
 Nu oprește niciun tren
 Niciodată...

  

Dacă…

 Mâine

 Dumnezeu ar stinge lumina

 Probabil că mi-aș pierde toate gândurile

 Răspândite în eter

 Nu le-am scris niciodată pe hârtie

 Le-am lăsat să zboare

 Dacă

 Mâine 

 Dumnezeu ar stinge lumina

 Aș pierde toate silabele

 Ce le-am vrut poezie

 Nu le-am scris niciodată pe hârtie

 Le-am lăsat să zboare

 De fapt

 Cine ar mai putea  citi o hârtie

 Dacă 

 Mâine

 Dumnezeu ar stinge lumina 

Destin

 (viață)
 (rugă)

 Câte-o lacrimă mai cade

 Răscolind prin amintiri.
 Din trecutele iubiri,
 Au rămas doar umbre fade.

 Mi-am dorit eternitate,
 Într-o clipă de delir.
 Tâmpla lunii-am uns cu mir,
 Tot sperând că se mai poate.

 Strop de cer, albastre vise,
 Mugur cald în primăveri.
 Toate astea au fost ieri.
 Azi îmi sunt ca interzise.

 Plec grumazul și mă-nclin
 Sub povara clipei grele.
 Doamne,apără de rele
 Și sfârșește al meu chin! 

Destin

 (rugă)
 (viață)
 (suflet)

 Nu pot să lepăd haina asta slută.
 Cu multe vrăji urzeala e țesută.
 M-am învățat să beau prea mult amar.
 E prea târziu s-o lepăd, e-n zadar!

 O viață-ntreagă am sperat la bine
 Și am visat mereu la zări senine.
 Un zbor, în vis, am încercat ades,
 Dar numai aripi frânte am cules.

 De-atâtea ori,  făptura mea firavă
 Cădea-n genuchi, răpusă de otravă.
 Ducea o cruce mult prea greu de dus,
 Cu mâinile întinse spre Iisus.

 Și n-am cerut scutire de corvoadă.
 Doar pace, de se poate, drept dovadă,
 Că vreau să port aceeași haină slută,
 Așa…  cu tot ce fost-a ea țesută… 

Dumnezeu ne iubește

 uneori 
 ne trimite silabe

 în loc de îngeri

 le văd curgând

 pătrund prin creștet
 invadează întreaga făptură

 le simt în fiecare celulă

 și cald
 și rece
 viscol
 sau arșiță

 doar le culeg
 și le aștern
 cuminte
 pe hârtie

 în rugă-poezie

Umbră

 De câte ori n-am ascultat, în noapte,
 Prin glasul ploii, dulce glasul tău.

 Spălând,de-atâtea ori, păreri de rău
 Când ploaia mă-nvelea în calde șoapte.

 Și câte dimineți am plâns cu norii,
 Când te chemam, dar tu erai departe.
 În zile reci, cu orele deșarte
 Păream un val, din necuprinsul mării.

 În zbuciumul absurd, dintre secunde
 Te-aș fi dorit nisip, la țărmul meu.
 Aș fi sculptat în vene chipul tău,
 Să nu mai pleci, să nu te poți ascunde.

 Dar ai plecat cu norii spre altă dimineață.
 O umbră de albastru, învăluită-n ceață. 

liliac

 mă adormi  tiptil
 ca o mirare

 în leagănul de flori
 de mai

 arome dulci
 îmbată visul

 și vântul s-a oprit
 zăpăcit de miresme

 un regal de petale
 își lasă catifeaua
 în părul meu

 mi-e cald

 e raiul meu
 înflorește liliacul

Acolo

 Cerul se împarte

 Între suflete

 Oameni desculți
 Îți trec
 Prin amintiri

 Au tălpile deja pline
 De toți spinii
 Neîmplinirilor

 Tălpile mele
 Au fost spălate
 Prin Iubire

 Urcușul
 A luat forma Spiralei

 Primește, Doamne,
 Sufletul
 Rătăcit

Altfel de rugă

 Nu stinge lumina
 Iubite

 E ceață
 Și noapte
 Mereu

 O ultimă cupă
 Amară
 Să bem

 Apoi va fi seară

 Mai lasă un strop
 De albastru
 În cerul prea gri

 E primăvară
 Înfloresc…

Nu ne-am fost …

 Am îmbrățișat zarea
 De atâtea ori

 În căutarea
 Aripii-pereche

 Uneori mi se părea că se potrivesc

 Iluzii albastre
 Învăluiau visele

 Poate erau demoni
 Născuți din sete

 Prea sete
 De preaiubire

 Foarte rar
 Un înger se încumeta
 Să-mi sfâșie vălul
 Adânc pătruns în carne

 Furtuni de lacrimi sângerii
 Întunecau atunci
 Zările amurgului în doi

 Era prea noapte
  Frig
 Și mi-era dor

 De somn
  Negeruit de vise

 M-ai lepădat în arctice zăpezi
 Când sta să-nmugurească primăvara

 Și-atâta te-am iubit
 Încât
 Ți-am lăsat ție
 Toată căldura
 Mediteranei
 (iubirii)

Culori paralele

 Hai să ne ascundem în soare
 Nici culorile să nu ne găsească

 Să ne fim perpetuu
 Nuanța noi

 Diferită

 Și totuși
 Existentă în curcubeu

 Doar așa
 Ne putem uni Iubirea
 În Lumină

Întuneric

  Uneori te zăresc la capăt de drum

 Gândurile tale-ghimpi
  acoperă cărările 
 sufletului

 Am uitat calea
 spre curcubeu

 Prea devreme ai stins
 orice urmă de stea

 M-ai lăsat orb
 printre vise

 Orb încătușat cu ură

 nici măcar nu mai pot
 pipăi

 viitorul

primăvară

 cocorii își țipă
 zborul

 în gâtul nibelungilor

 străiubiri
 ne deturnează sensul

  între  ieri
 și altădată
 încape doar
 o lamă de gând

 curând se vor întoarce privighetorile

 mie
 cine îmi spune noapte bună?
  

Albastru

 Îmi presari
 Petale

 Peste suflet

 Atâta dor
 De primăvară
 Am adunat

 Uneori secundele
 Par pâlpâiri de aripi

 Îmi ating obrajii

 Adieri ale destinului
 Implacabil

 Îmi imaginez că sunt aripi de fluturi

 Și încă o primăvară


 Visez albastru…

Poem neterminat

 Ai să mă chemi în nopțile albastre,
 Lăsând în urmă vagi păreri de rău.

 Dar n-o să vin, fantoma clipei noastre
 S-a risipit în zări, ca un ecou.

 Și-ai să mă chemi, când iar o să te doară.
 Între absențe vei striga iubirea,
 Dar trenul nostru nu mai este-n gară.
 Te-ai dus și-ai luat cu tine fericirea.

 Și dacă soarta fi-va să rescrie
 Poeme vechi cu rime noi, vreodată,
 Ne-om regăsi, cândva, în poezie.
 Eu, fir de stea, tu, rima mea curată.
  

Eu…

 Sunt fir de stea
 Când noaptea nu mai pleacă

 Sau doar
 Un nufăr
 Hoinărind pe ape

 Sunt fulg de nor
 Scânteie din imensul cer

 Și fir de iarbă
 Când soarele  zâmbește
 Iar vântul mă alintă-n
 Cald refren

 Sunt univers
 Și frunză
 Și mare sunt…

 Sunt eu

 Și toată lumea
 E a mea

Poate…

 

 Ne suntem
 Prea des

 Ghimpi
 În loc de îmbrățișări

 Ar trebui
 Să încetăm
 Să contabilizăm
 Durerea

 Probail că
 Intro zi…
 Lacrimile nu vor fi suficiente

 Pentru a spune..
 Îmi pare rău 

Cacealma

 Este în trend
 Să ucidem secunde

 Ruleta rusească
 E la mare preț

 Mă întreb
 Din ce în ce mai des

 Dacă  

 Mai lipsesc gloanțe 

Anotimpuri

Atâtea toamne…

 Au ruginit descântec

 Atâtea dimineți au stins
 Luceferi

 Stingând 
 De tot atâtea ori
 Atâtea vise


 Și-am înghețat
 Atâtea ierni
 Nemaivisând

 Muream ușor
 Și-n picurii de viață
 Vărsai otrăvuri 

 Sofisticate mantii
 Îmi aruncai pe umeri
 Iluzii deșarte
 Nu mă-ncălzeau  
 În somnul meu de gheață


 Paradoxal…
 M-a trezit un viscol

 Atâta frig…
 Mi-a adus în suflet

 Speranța primăverii